Copy

De Ana Maria Ciobanu   |   1 mai 2020

Un newsletter zilnic, despre cum ni se schimbă viața în izolare și cum găsim resurse pentru reziliență, compasiune și conexiune. Arhiva aici.

Ai primit acest mail de la un prieten?
Te poți abona și tu.

1 Mai era startul neoficial al verii. Al evadărilor: spre mare, spre munte, undeva în natură, departe de zumzet. Anul ăsta trăim acest start în izolare sau în perimetrele definite de declarațiile pe propria răspundere.

Forța momentului 1 Mai e însă tot acolo. Iar întrebarea mai mare e pe buzele tuturor: Ce voi putea face de fapt vara asta? Am răspuns într-un material-compilație care te duce din festivaluri până în Deltă și înapoi în parcurile din oraș.

Am vrut să dăm voce și melancoliei personale, motiv pentru care am lăsat-o pe Ana Maria Ciobanu, etern îndrăgostită de Vama Veche, să preia această ediție specială ca să răspundă la propria ei întrebare: De ce trăiesc așteptând vara?

Sperăm ca această vară originală să ne facă totuși bine.

Echipa DoR


PS: Dacă acest e-mail a ajuns la tine de la un prieten, abonează-te la Jurnalul de pandemie și vom reveni zilnic în inboxul tău cu povești noi.

De ce trăiesc așteptând mereu vara?

Știi știrile alea de 1 Mai cu tinerii inconștienți care au sărit în mare, în ciuda temperaturilor scăzute? Ăia care veneau cu nașu’ și coborau deja praf în Mangalia? Cei pe care-i întrebau reporterii dacă au mâncat ceva sau „au consumat doar alcool”, iar ei râdeau superior, apoi le spuneau să plece din „Vama lor”, că le strică poezia?

Eu sunt una dintre ei. Am fost inclusiv dată la televizor de vreo două ori pentru teribilismul primei băi în mare. Da, fără sutien.

Da, mi-am și vândut brățări și haine când rămâneam fără bani și voiam să mai stau câteva zile pentru un concert. Am cules porumb și floarea soarelui de pe câmpurile dinspre 2 Mai, pentru că puținii bani erau pentru Lucky Strike roșu și bere Stejar. Am biciclit din București până la mare. Am făcut Revelionul pe plajă. După cununia civilă, am făcut o petrecere la Vadu cu rulotă, corturi, casetofon și casete cu vechituri: 30 de inși, trei zile și trei nopți, eu însărcinată în vreo șase luni.

Anul ăsta trebuia să fie anul în care îmi recuperam cu țârâita din viață. Trebuia să fie anul în care copiii sunt suficient de mari (doi și patru ani), cât să fug fără ei în Vamă, cât să stea cu bunica un weekend în care eu și tatăl lor am motocicli ca pe vremuri până la plajă.

N-ar mai fi fost la fel, că doar ne-am făcut mari, dar era ancora mea. Era gândul de care mă agățam ca să pot să zâmbesc, să fiu productivă și responsabilă: noaptea când voi dansa desculță și amețită, sexul în cort, baia în mare în loc de cafea.

Ocolul de la viața obișnuită.

Acum vreo șapte ani eram cu Mircea în lotcă pe Dunăre și ne duceam la Sulina. Mircea e un fost marinar din Galați mutat acum în Deltă, pe care l-am cunoscut la un foc pe plajă pe când era bucătar în Vamă. Da, cam așa de alambicat sună rezumatul multor prietenii dragi.

Se pornise o furtună de vară care ne udase până la piele, iar Mircea îmi arăta din loc în loc câte un anafor. Râdeam pentru că „anafor” mi se părea un cuvânt amuzant și pentru că lotca era plină de bere la doi litri.

Anaforul e un vârtej care te trage la fundul apei și te sucește cu viteză. Îl recunoști pentru că e un cerc mai învolburat și mai închis la culoare decât restul întinderii. Dacă te-a prins unul și te zbați, te îneci. Dacă ai tăria să-ți iei aer și să te lași moale, te scufundă, te învârte și te scuipă afară viu.

Stau de șapte săptămâni în casă, e 1 Mai și tot n-am curaj să mă las moale până se îndură apa să mă scuipe la suprafață.

Lumea arde, iar eu mă zbat că nu pot să fug la mare. Sigur că am mai fost în anaforul ăsta, căci primii ani de maternitate sunt tot un fel de distanțare socială, dar anul ăsta trebuia să fiu pe plajă. Dau vina pe starea de urgență și pe coronavirus că nu-mi încep vara așa cum mi-aș fi dorit, simțind cuțite prin tot corpul de la apa rece.

Și nu e o consolare că nimeni nu poate să fie de 1 Mai la mare.

Și nici că, în realitate, în Vamă nu mai campează nimeni liber pe plajă, focurile nu mai sunt legale, iar eu n-am mai petrecut 1 Mai așa de prin 2014. Însă îmi plăcea gândul că, dacă aș vrea, aș putea să reiau vara de unde am lăsat-o.

Am trăit mereu așteptând vara.

Până să merg la școală, auzeam doar povești despre verile studențești ale părinților mei și bombănelile bunicilor pe care-i sunau cu taxă inversă pentru bani la post-restant. Ai mei veneau senini de la mare. Mi se păreau mai frumoși și mai iubitori.

Pe atunci visam marea și o pictam. În capul meu era mereu finită: avea două maluri portocalii, mulți pești colorați și strălucitori, căluți de mare și scoici cu perle. În visele mele ajungeam noaptea la mare și erau stele și lună care luminau tot – cam ca în noaptea aia mult mai târzie, când nu știu ce am fumat într-o pipă împodobită cu pene la Pirați în Vamă, de cântam toți că „era ceai”.

La șase ani am ajuns pentru prima oară pe plaja de nudiști din Costinești. Puțea. Erau alge verzi și maro peste tot, scoici în care mă înțepam și pe care bâzâiau musculițe. Erau sâmburi de piersici, coceni de porumb, munți de chiștoace și sticle. Marea avea pietre și gropi în nisip, unde mă scufundam până la gât.

Erau copii luați de curent și duși cu colacele spre Epava Evanghelia, cu care aveam coșmaruri. Acolo am învățat să fac pluta cu o sticlă de plastic, ajutată de o familie de unguri. M-am scufundat în litoralul ăla nouăzecist cu pizza pe carton la Radio Vacanța, cu rockoteca în care mergeau ai mei și care avea un subsol în care puteai să te întinzi în sicrie, cu concerte pe plajă și visat seară de seară că o să mă fac eu mare și o să am și eu gașca mea, cortul meu, vara mea.

Ai mei au divorțat când aveam 13 ani și unul din lucrurile pe care știu că nu voiam să le pierd erau verile în care părea că suntem o familie. Vorbesc rar cu tata, mai degrabă ne urăm la mulți ani și sărbători fericite prin mesaje. M-a sunat însă de Paște, după ce am schimbat pe WhatsApp niște vorbe despre cum o să ne vedem după ce trece nebunia.

Ce am avut să ne spunem de fapt, după cel puțin trei ani de tăcere, a fost cât de mult vrem să ajungem la mare, cum are el bilete la Cap Aurora și cum sper eu să mai avem totuși o vară.

Amândoi am spus că altfel înnebunim.

*

Mă agăț de vară de fiecare dată când mi-e greu la serviciu. „Am mult de lucru acum, e greu și nu știu dacă îmi iese. Dar dacă supraviețuiesc, fug la mare.” Mă agăț când ne răcim în cuplu și ne plictisim. „Acum e rutină și nimic distractiv, dar ce-ai zice să fugim weekendul ăsta undeva?” Când ajungem la plajă, suntem noi, ăia care au motociclit două luni prin Europa, ăia care au dormit sub stele pe o plajă pustie din Turcia și și-au promis că vor îmbătrâni împreună.

Fuga asta îmi dă un high teribil. Suntem o familie care dă ce are mai bun în vacanțe. Copiii nu se dau cu fundul de pământ și nu fac mofturi la mâncare, apuc să citesc în timp ce ei răscolesc nisipul, noi ne facem cafeaua unul altuia și ne ținem în brațe, iar seara vorbim cu necunoscuți ca la 18 ani, când ni se părea că asta e cheia: să descoperi oameni noi și să-i asculți.

Am dus cu mine tiparul ăsta în care „vara o să fie mai bine” și mă surprind dându-l mai departe și copiilor. „Acum n-aveți chef de grădiniță, dar uite, în X săptămâni o să fim la mare”, le spun. „Închide ochii și gândește-te când adunam pietricele colorate pe plajă, imaginează-ți că se aude marea și te mângâie vântul și mâncăm înghețată”, e mantra cu care alung coșmarurile. „E enervantă pandemia, sunt de acord. Dar când avem voie să ieșim din casă și să călătorim, fugim la mare”, e textul pe care îl repet obsesiv de două luni.

Psihologul Georgiana Spătaru mi-a povestit că foarte mulți dintre cei pe care-i consiliază în această perioadă îi spun că și-au rezervat totuși vacanțele pentru la vară.

„Fie ce o fi”, îi spun.

Avem nevoie să ne agățăm de ceva. Georgiana spune că oamenilor le este mai ușor să vorbească despre dorul de vacanță și despre dezamăgirile anulărilor, decât despre problemele pe care le au de fapt: neînțelegeri în cuplu, incertitudini financiare, temeri pentru părinți și bunici.

Încărcăm lipsa verii așa cum o știam cu toate celelalte lucruri care ne dor. În plus, crede Georgiana, noi trăim această pandemie într-o eră a consumului în care ne era ușor să fugim de disconfort cumpărând ceva: o cafea mai bună, o ieșire în club, o vacanță spontană.

Acum că toate acestea nu ne sunt la îndemână, ne confruntăm cu propria imaturitate emoțională. E greu să accepți că sunt aspecte din viața ta pe care nu le poți rezolva instantaneu, că trebuie să trăiești cu disconfortul ăsta și să te ocupi de ce poți controla.

Am întrebat-o despre asta și pe psihoterapeuta Domnica Petrovai. Mi-a spus că vara este deosebit de importantă pentru noi toți. Pentru că petrecem mai mult timp afară, pentru că soarele ne încarcă cu vitamina D și asta ne ajută să intrăm în sezonul rece cu rezervele pline și pentru că toți tânjim după perioadele în care suntem mai fericiți și mai liberi – de regulile slujbei sau ale școlii, de predictibilitatea unui program.

„Ca să evoluăm, avem nevoie să ne regăsim fără alte constrângeri și responsabilități”, mi-a spus Domnica. Cum alegem să ne trăim vacanțele spune foarte mult despre noi. Ar fi bine să putem să răspundem și la „de ce tânjim după vară?”, să știm ce nevoi ne umple vacanța și dacă sunt și alte lucruri care ni le-ar putea satisface.

Știu că e pueril, dar azi, de 1 Mai, o să-mi pun pantalonii scurți cu franjuri și bandana, o să bag bere la rece, o să dau iar la maxim OCS Cineva să ne aducă vara înapoi și la prânz o să culc copiii în cort.

Seara o să adun prietenii pe Zoom și o să ne uităm la poze vechi și o să spunem aceleași povești cu Piedone care voia să-i scrumăm în buric, cu weekendul ăla din care avem doar o poză cu niște shot-uri de țuică la începutul serii, cu groapa noastră cu bere de la Portița și cu vara aia în care mergeam atât de des în Vamă încât nu ne mai strângeam cortul, iar vecinul nostru Sandu își montase o ușă în nisip pe care scrisese „Fam.ing. Sandu. Vă rugam sunaț”.

Știu că nu-mi va ajunge și că tot ritualul ascunde de fapt nevoia de libertate și respingerea constrângerilor. Pot doar să încerc să fiu un pic mai prezentă în această nouă configurație, chiar dacă o aștept în continuare pe cea veche.

Tu ce faci de 1 Mai și ce plănuiești pentru vara asta?
Povestește-ne aici.

Au contribuit

Design / Alex Munteanu (Namogo)
Development și producție / Mihai Ciobanu, Maria Bercea
Comunicare / Milli Abagief, Diana Dragomir